Distilarea tradițională

Whisky-ul de malț se face din trei ingrediente principale: orz, apă și  drojdie. Mai întâi orzul e cufundat două-trei zile în apă, pentru a iniția procesul de germinare.

După aceea, boabele sunt mutate în instalații de malțificare (valțuri sau slădării – “sladul” e alt termen pentru malț folosit în industria alimentară românească, iar slădăria e o platformă pe care se usucă malțul). Aici, germinarea continuă, transformând amidonul din orz în zaharuri care vor “hrăni” drojdia în timpul procesului de fermentare.

 

După șase-șapte zile, boabele care acum se numesc malț verde au adunat suficientă dulceață, așa că germinarea e oprită în cuptoare de uscare. Aici, malțul se usucă fie cu fum de turbă, ca în Scoția (de aici și aroma tipică de fum), fie prin căldură uscată (în Irlanda și Statele Unite).

 

În continuare, malțul e măcinat, amestecat cu apă caldă și pus în butoaie de brasaj (adică de producere a decoctului de malț). Opt ore mai târziu, când apa a fost schimbată de trei-patru ori, decoctul e gata, dar și foarte fierbinte. După ce se răcește la 20 de grade, lichidul ajunge în vasele de fermentare, unde e amestecat cu drojdie. În două-trei zile, fermentația se încheie, iar rezultatul său, numit “wash”, are un conținut alcoolic de 5-8% și e gata de distilare.

 

Cel mai important element în distilarea whisky-ului e alambicul însuși. Acesta e făcut totdeauna din cupru, iar forma sa e esențială în obținerea produsului final, ea determinând ce substanțe și cât din ele ajung în alcool în timpul distilării. De aceea, când un alambic trebuie înlocuit,  noua instalație este copiată în cel mai mic detaliu după cea scoasă din uz. În general, whisk-ul de malț e distilat de două ori, deși producătorii irlandezi și câțiva dintre cei scoțieni o fac de trei ori.

 

Maestrul distilator

Cel mai important personaj în acest moment e maestrul distilator. Sarcina lui este  să selecteze din alcoolul rezultat la a doua distilare doar pe cel bun de pus la învechit, evitându-l pe cel slab produs la începutul procesului. Iar treaba e cu atât mai delicată cu cât orice greșeală nu se va vedea decât după câțiva ani de păstrare.

Când acest alcool pe care specialiștii îl numesc “mijloc” sau “inima șarjei” ajunge la o tărie în jur de 63%, e momentul să fie pus la învechit.

Neapărat în butoaie de stejar, care înainte vor fi adăpostit Scotch, sherry, sau bourbon. Tocmai lemnul aromat va dărui în timp distilatului nobila nuanță chihlimbarie.  Pentru a putea  fi numit whisky, distilatul trebuie să stea la învechit minim trei ani. Și să fie pregătit să-și piardă din tărie.

Cam 1-2% din alcool se evaporă anual prin lemn, scoțienii numind această jertfă “partea îngerilor”. Însă din fericire pentru noi, majoritatea whisky-urilor sunt ținute la învechit între 8 și 12 ani.

Înainte să fie îmbuteliat, whisky-ul e diluat cu apă pură. Tăria minimă pentru a-și putea purta mândru numele e de 40%, dar există și whisky-uri de 43%, 46% sau chiar mai tari, pentru edițiile speciale dedicate cunoscătorilor. Însă cele mai norocoase sticle sunt umplute direct din butoi și sunt numite “cask strength” (tărie de butoi), cel mai nobil tip de whisky.

 

 

©2017 Bauturi Nobile.ro | Contact |Resurse |Legal |

 

Real Time Web Analytics