|
Istoria whisky-ului
Știința distilării a apărut probabil în jur de 800 î.Ch în Asia, deși există dovezi că ar fi cu cel puțin un mileniu mai vârstnică. Inițial, alambicul era folosit mai ales pentru producerea de parfumuri, doar chinezii încercând să extragă alcool din orez.
În Europa, distilarea a ajuns odată cu maurii, de la care a învățat Sfântul Patrick noua artă. Prin anul 432, sfinția sa ajunge în Irlanda, unde le arată celților cum să facă apa vieții - Uisce Beatha în limba locului. Prin meandrele foneticii, Uisce a devenit usky și în final, spre bucuria noastră, whisky.
 Apa tare… sfântă
La început, distilarea se înfăptuia mai ales în mânăstiri, unde extractele alcoolice erau folosite în scopuri medicinale.
De altfel, datorită unui călugăr avem prima menționare a whisky-ului în actele vremii – astfel, în documentele de la Exchequer din 1494, se spune că așezarea i-a dat fratelui John Cor suficient malț cât să producă 1500 de sticle de “Uisge”.
Mirenii au aflat despre distilarea whisky-ului din pricina regelui Henry al-VIII-lea, care a închis mânăstirile între 1536 și 1541. Nevoiți să plece în lume, călugării au început să-și câștige existența producând alcool.
Cu whisky-ul în coșciug
 Whisky-ul a devenit rapid popular, deși licoarea nu avea nimic de-a face cu cea pe care o savurăm noi azi. Fiind băut neînvechit, whisky-ul renascentist era grosolan și periculos de tare. Abia când cineva a fost suficient de însetat încât să bea o sticlă uitată câțiva ani “într-un colț pe etajeră” au înțeles vechii scoțieni cum stă treaba cu învechirea whisky-ului.
Când englezii au venit s-o facă pe regii prin Scoția, prima dată au crescut taxele pe whisky. Urmarea? După apariția Legii Malțului în 1725, majoritatea distileriilor scoțiene au intrat în ilegalitate. Așa a apărut nobila profesie de contrabandist, practicată cu mândrie până și de preoți, care ascundeau whisky-ul în altar sau în coșciuge. Și astfel, deși englezii confiscau 14 000de alambicuri-pirat pe an, mai mult de jumătate din producția de whisky scoțian era “la negru”.
Lucrurile au reintrat în normal în 1823, când Actul Accizei acorda dreptul de a distila whisky oricui plătea o licență de zece lire și o taxă fixa pentru fiecare galon de licoare. Rapid, contrabandiștii au dispărut, iar scoțienii s-au pus cu adevărat pe treabă.
Coffey, Usher și Philoxera
 Dar au avut și bafta cu alte două evenimente care au pus cu adevărat whisky-ul la locul bine-meritat. Mai întâi, Aeneas Coffey a inventat în 1831 o nouă metodă de distilare prin care se putea produce whisky mai rapid și mai ieftin. Alambicul Coffey putea extrage alcool și din alte cereale, nu doar din malțul de orz, ca metoda străveche. Noul whisky putea fi acum produs mai ușor și în cantități mult mai mari, dar era inferior whisky-ului de malț, având o aromă mai slabă.
Irlandezii au refuzat noua invenție și au rămas fideli malțului tradițional. Însă un scoțian, Andrew Usher, a profitat de abundența de whisky à la Coffey și a turnat în el licoarea clasică, mai plină de caracter, inventând blended whisky - cupajul de whisky. Succesul a fost imediat, combinația fiind pe gustul mult mai multor amatori. Curând, producția de whisky scoțian a depășit-o cu mult pe cea a irlandezilor.
Iar acest lucru s-a întâmplat odată cu al doilea eveniment care a schimbat destinul whisky-ului. În 1880, o epidemie de Philoxera a distrus toate viile din Franța, exterminând practic industria coniacului. Whisky-ul i-a luat rapid locul și a devenit în timp una dintre cele mai savurate tării din lume.
|
